Concurs mare pentru orice calatorul insetat. Mall-ul Baneasa Shopping City organizeaza luna aceasta un concurs cu un premiu pe masura:  o vacanta in Thailanda.

De te vei fi tu castigatorul, nu vei merge merge singur, ci in compania vesela a gastii bloggerilor formata din: maestrul Chinezu, Ana Morodon, Alina Gheorghe, Cosmin Tudoran, si fotograful Cristian Vasile.

Cum poti castiga o vacanta in Thailanda? Pasii de urmat sunt simplii:

-faci o vizita la mall-ul din Baneasa;

-iti fai o poza cu tuk-tuk-ul, si o arati lumii prin Facebook, Instagram , sau Pinterest. Adauga hastagurile competitiei #baneasashoppingcity, #ishopitravel şi #1selfie2thailand, si  dai tag contului Baneasa Shopping City si esti insris in concursul care poate sa-ti aduca o distractie pe cinste in Thailanda;

-inscrierile in concursul  se fac pana pe data de 31 martie;

-perioada de deplasare este 9 – 21 aprilie.

Mai multe detalii gasesti pe pagina de Facebook a organizatorului competitiei: Baneasa Shopping City

In acest timp, Chinezu a lansat o provocare in randul bloggerilor, prin care doreste sa gaseasca cele mai inspirate mesaje pe care sa le poarte pe tricoul pe care il va lua cu el in Thailanda.

Cel mai inspirat mesaj ar fi unul legat de modul cum noi majoritatea necunoscatoare pronuntam numele capitalei Thailandei: Bangkok. Desi pronuntia ne straneste un zambet, o facem in mod gresit.

Bahg-gawk

NOT

Bang-kok

 

Acest mesaj ar atrage cu siguranta aplauzele locuitorilor din Tara Siamului, si ar da de gandit  grupurilor de turisti care au plecat nedocumentati la drum, si pronunta asa dupa ureche numele orasele pe care le viziteaza.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Precum vechea zicala, prietenul la nevoie se cunoaste, putem juztapune si in situatia noii formate comunitati online din romania: blogosfera. Bloggerul la nevoie se cunoaste!

O comunitate face treaba impreuna si la bine si la rau, si la piscoturi,  in ploaie, si pe cald, si pe soare. Asa ca Chinezul prin intermediul platformei Bloggerilor creativi Blogal Initiative a dat startul unei campanii umanitare, cu scopul gasirii unui sponsor pentru campania lui Zolty, un blogger cu mult curaj. Cine e Zolty? Un blogger activ, ce sufera de distrofie musculara congenitala, insemanand ca atunci cand scrie la tastatura foloseste doar un deget.

Asa ca Zolty a decis ca ofere printr-un concurs la el pe blog  fostul lui scaun electric. Cumparat cu ceva timp in urma, a primit acum altul, dorind sa-l doneze pe cel vechi. Ca orice treaba electrica,  scaunul are nevoie de acumulatori, care costa aproximativ 1500 de lei. Asa ca ne-am gandit sa gasim un sponsor care sa il ajute pe Zolty. Bineinteles, viitorul sponsor va primi vizibilitate in social media, prin intermediul blogurilor noastre, membri ai vestitei si maretei blogosfere romanesti.

Propunerile de sponsorizare se centralizează pe mail, la contact@blogalinitiative.ro.

 

 

avem nevoie de un sponsor care să cumpere acele acumulatoare şi care să suporte costurile de transport ale scaunului. Totodată, anunţă că propunerile de sponsorizare se centralizează pe mail, la contact@blogalinitiative.ro.

 

Un ianuarie geros şi plin de zăpadă într-un sat din Ţinutul Neamţului. O iarnă tipică cu grade minus, şi nămeţi groşi. Eram în anii de liceu, şi urmam de câteva luni programul nesuferit al orelor de dimineaţă.
În fiecare zi, la ora 5, ceasul plictiselii suna. La ora 7 trebuie să fiu prezentă în banca din spatele clasei, cu manualul deschis, gata de predare. Eu locuiam la 20 km de oraş, şi în fiecare dimineaţă, provocarea mea era să ajung când trebuie la staţia de autobuz. La ora 6 autobuzul pleca din staţie; nici un minut mai devreme, nici o secundă mai târziu; altul nu mai venea. De la mine de acasă erau de parcurs cam 15 minute pe jos în ritm rapid. Pe timp de iarnă făceam 25 de minute.
Eu la 05: 30 pe stradă; întunericul şoselei devenise cumva banal; nici o licărire de lumină; stelele erau acoperite de norii încărcaţi, iar singurul partener de drum erau reflexiile albe ale zăpezii.
După vreo 10 minute de mers, remarc la o distanţă cam de 30 de metri departare de mine, o siluetă neagră, subţire, chiar foarte subţire, sveltă, dar cu o atitudine umilă. Avea capul plecat, şi acoperit cu gluga paltonului interminabil. Mergea încet. Părea că nu se grăbeşte. Era timp. Autobuzul pleca peste 15 minute.
Şi acum mă gândesc cum mă frapau în acele secunde lungimea paltonului, dar mai ales culoarea; îi acoperea gleznele pe întregime; nici măcar încălţămintea nu i se vedea. Comparam ţinuta cu moda trecută a blugilor târâş grăpiş, aceia de se rupeau fiind târâţi pe jos. Parca linia paltonului se unea perfect cu linia gheţii de pe sol.
Mergeam la pas, şi mă gândeam cine putea să fie; de luni de zile decând făceam naveta nu o mai văzusem. Eram sigură că e femeie; de obicei la ora aceea nu era nimeni pe drum; câinii şi ei dormeau; ca şi oamenii. Adesea trecea câte o maşină grăbită, sau cohorte de căruţe zgomotoase luminate de felinare ce se grăbeau spre case. În rest nimic de remarcat. Doar în două minute îmi jucau rapid în minte toate aceste gânduri. Şi deodată mă trezesc din amorţeala somnului, şi a incertitudinii, şi-mi pică fisa: e prietena mea Ana, o fi plecat de acasă mai devreme. Tot timpul eu ajungeam prima în staţie, mai ales că dânsa şedea la trei minute de locul de unde luam autobuzul. Ea poartă un palton negru şi lung; ea trebuie să fie. Iar atunci cuprinsă de forfota gândurilor, încep să alerg, chiar dacă pe jos era zăpadă şi gheaţă; apoi încep să strig după ea: Ana, Ana, asteaptă, aşteaptă. Ana nu se întoarce. Parcă nici nu mă aude. Eu continui să alerg, şi să strig. Nici într-o jumătate de minut paltonul negru dispare în mod bizar. Eu mă opresc. Unde o fi dispărut? Mai merg câţiva paşi. O fi intrat într-un con de umbră. Strada nu e luminată, şi poate nu o văd. Mai strig odată, mai strig de două ori. Nimic. Minutul trece. Deodată în acelaşi loc apare o siluetă alba, parcă era un spirit fără corp. Nu zic nimic. Vreau sa spun ceva dar nu pot. Doar gândesc, şi vorbele rămân în minte. Silueta acum albă, s-a transformat dintr-dată într-o pată de lumină, şi dispare la fel de rapid. Eu nu mai înţeleg nimic. A fost cineva aici sau nu? Sau am visat. O nalucă? Vreo iluzie a zăpezii ! O fi fost moartea cu spatele?.Nu am dormit bine azi-noapte şi încă visez?. Oare e totul real?, sau e doar un vis, din care nu m-am trezit încă.
Mă uit în jur; aceaiaşi lumină puternică albă a zăpezii. O linişte suspectă în jur. Îmi fac curaj şi merg mai departe. Mai erau 10 minute şi trebuia să vină autobuzul. Trecuseră doar cinci minute, şi parcă atât de multe se întâmplară. Îmi continui drumul gânditoare, şi într-un sfârşit ajung. Staţia de autobuz goală. Zic în sinea mea. ,,Ana nu a ajuns încă. Sunt curioasă dacă vine. Trebuie să ajungă deja. E fără 5 ceasul. “
O văd că vine agale. Nu purta paltonul acela lung şi negru. Venise îmbrăcată cu ceva vesel. Avea o geacă scurtă portocalie, cu un fes şugubăţ. Era binedispusă poate. O priveam aşa îngrijorată, şi mă gândeam la ce se întamplase cu 10 minute în urmă. Oare să-i spun?
Se apropie de mine, iar apoi mă salută ca în fiecare dimineaţă. Mă priveşte, şi îmi spune tăios: ce ai fată, araţi de parcă ai văzut o fantomă. Eşti albă la faţă. Îţi este rău? Mă uit la ea şi îi răspund cu un zâmbet poate sugestiv: ,,Crezi?”. Se uită la mine şi râde. Eu la fel. Îi zic că sunt obosită, că nu am dormit bine. Din acel moment m-am hotărât să nu-i spun nimic. Sincer nici nu ştiam cum să încep. Orice aş fi spus în acele momente, nu m-ar fi crezut. M-ar fi privit oacheş, şi zâmbind cu un subînţeles sceptic, mi-ar fi zis: ,,tu sigur ai băut ceva când ai plecat de acasă, ca să te încălzeşti. Sau ai visat cu ochii deschişi. Am citit pe internet. Să ştii că se poate. Oamenii de ştiinţă au făcut studii.
E ora 6 fix. Se apropie Chioara. Asa i se spune ratei care de zeci de ani duce în spate neobosită elevi şi muncitori deopotrivă, la ora dimineţii. În trecut autobuzul lumina doar cu un far, şi aşa îi rămăsese denumirea, chiar dacă maşina mai fusese schimbată între timp. Vedeţi voi, oamenii cresc, timpurile se schimbă, dar la noi poreclele rămân.
Mai sosiseră oameni în staţia de autobuz. Ne-am urcat cu toţii în rată. Ca în fiecare zi era mare aglomeraţie, dar cu mult chef de vorbă. Oamenii sunt glumeţi, şi plini de viaţă. Parcă nu le pasă de nimic. Eu tac. Dacă ar ştii ei ce umblă prin mintea mea, ce-ar zice oare?
Ana mă întreabă din nou: ,,Sigur n-ai păţit nimic? Esti aşa gânditoare”. Am un test” , eu îi răspund. Şi tot priveam indiscret haina portocalie, şi mi-o imaginam pe Ana îmbrăcată în paltonul acela lung şi negru. Prind curaj, şi o întreb: ,,Ştii tu, paltonul acela al tău lung, negru, nu-l mai porţi?”. Ana îmi răspunde: E frig acum de palton. Aştept luna februarie să se mai încălzească. Trec câteva secunde. Apoi mă întreabă surprinsă: ,,Dar ce te-a apucat să mă întrebi de palton. Vrei să îţi cumperi şi tu unul?.” Îi zic că da. Dar nu m-am hotărât la culoare.

În ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, luna dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găseşti aici: http://www.edituraunivers.ro/12-enigma

Voi ati gasit enigma?